“Am ajuns la Rahova pe urmele bucătarului chinez al penitenciarului, misterios ca o felină, tăcut şi serios. Cu cîteva zile înainte, cînd l-am văzut la popota personalului, printr-o uşă întredeschisă, crezusem că e femeie. Omul însă ţine la secretul lui. Am reuşit să-i văd doar umbra, după colţ. Cînd am ajuns la colţ, umbra dispărea după un alt colţ. Chinezul nu a vrut şi nu vrea să discute. |n bucătărie i-am găsit însă pe bucătarii musulmani, mult mai de treabă şi deschişi în faţa presei.
Amir şi Filip mi-au zis că Mihai, chinezul, e un tip foarte de treabă.
– Munceşte ca un robot. E pus pe treabă. Nu e atent la nimic, doar la mîncare. E foarte bun la bucătărie.
Bucătăria deţinuţilor nu e cea mai curată din lume. Cîteva rînduri de cazane mari
unde fierb ciorbele şi tocăniţele. Podeaua e alunecoasă. Un fel de mîzgă acoperă cu generozitate totul. Dacă vrei, te poţi da ca pe gheaţă. Unul dintre rîndurile de cazane are etichetă: "Musulmani".
O sută douăzeci de deţinuţi din Rahova mănîncă după specific musulman. Amir, unul dintre cei doi bucătari musulmani, face însă precizările:
– Nu sînt toţi musulmani. Mănîncă în regim musulman. Pot să fie şi jidani, adică evrei, pot să fie şi persoane care ţin regim, diabetici. Cei mai mulţi sîntem pe secţia 6, vreo patruzeci de oameni.
Bucătarii sînt Filip Shtjefni, pronunţat Ştefni, din Albania, şi Amir Abbasi, iranian, de 14 ani în România.
*
Iluziile mele privind mîncărurile cu specific gătite de bucătarii specifici pentru diferitele naţii care coabitează la Rahova se spulberă rapid.
Chinezul nu găteşte chinezeşte pentru chinezii lui, aşa cum bucătarii musulmani nu gătesc nici falafel, nici mutabal, nici taboule, nici labneh. Nimic pe bază de boabe de năut. Meniul este de o tristă democraţie la închisoare.
– Doar pilaful ce încercăm să-l mai scoatem ca la arabi, să fie cît mai uscat. Altfel, e acelaşi meniu ca la ceilalţi. Cînd e ciorbă de fasole şi de legume la felul întîi, avem mîncare de cartofi sau tocăniţă de cartofi la felul doi. Sau ghiveci. Cînd avem ciorbă de fasole la felul întîi, nu mai avem mîncare de fasole la felul doi. Seara, dacă am avut cartofi sau fasole la prînz, avem pilaf şi paste.
– Doar atît?
– Atît, îmi spun amîndoi amuzaţi într-un fel trist.
– De cînd n-am mai mîncat şi noi o friptură de pui.
– Eu nu am mîncat friptură aici de cînd sînt, de şase ani, zice Amir.
– Ba nu, a mai fost friptură, zice Filip.
– Cînd a fost?
– A fost de Ziua Justiţiei.
– N-a fost friptură, au fost chiuftele.
– A fost friptură.
– Eu nu ştiu de friptură.
Pe de altă parte, îşi dă seama Amir, e şi greu. Ar trebui să se facă friptură pentru 1.800 de oameni.
- Nu prea se poate.”
