înd cunoşti pe cineva de 25 de ani, ai o mulţime de amintiri legate de respectiva persoană. La moartea lui Gheorghe Crăciun am rememorat cînd am stat ultima dată de vorbă la catedra noastră. M-a cutremurat gîndul că firescul întîlnirilor noastre pur şi simplu nu mai există, că nu-l voi mai vedea pe George intrînd în sala de la intrarea în corpul T. Mă cutremură gîndul că, dintre oamenii care au pus bazele filologiei braşovene, unul nu mai este printre noi. George avea o putere de muncă şi o seriozitate a lucrului bine făcut pe care le-am întîlnit foarte rar. Nu lăsa niciodată, chiar dacă era extrem de obosit, ca munca lui să nu fie deplin încheiată. Într-o lume a superficialităţii, el era mereu contra valului, era un perfecţionist. Cărţile sale sînt desăvîrşite. Proza sa este oricînd de aşezat în linia marilor prozatori români, plecaţi în căutarea desăvîrşirii stilului
. Era un calofil pe care evenimentul cotidian îl preocupa doar în măsura în care era creator de sensuri majore pentru scrisul său.
Iubea literatura cu ardoarea şi fanatismul celui care-şi făcuse din ea sens al existenţei.
N-am cunoscut niciodată un „cavaler al literaturii“ cum a fost Gheorghe Crăciun. Era extrem de atent la ce scriu tinerii şi a ajutat foarte mulţi tineri. N-a avut niciodată aerul van al unei vedete literare pentru că el a fost mai mult decît orice mare vedetă, a fost, este şi va rămîne un mare scriitor. Cînd i-am auzit glasul ultima dată, mi-am dat seama că e foarte rău. A suportat suferinţa cu aceeaşi extraordinară voinţă cu care şi-a trăit toată viaţa. Adio, prieten drag.
